Situația persoanelor transgender nu este privită cu ochi buni în domeniul sportului; argumentele aduse sunt considerate o încălcare a drepturilor omului. 

‍

Dar hai să vedem de ce. 

Unul dintre cele mai controversate subiecte ale secolului în care trăim este cel al persoanelor LGBTQ+, situație ce a fost intens dezbătută inclusiv în domeniul sportului.

Din punct de vedere istoric, sportul a fost văzut ca un domeniu masculin, percepție care s-a moderat treptat prin implicarea tot mai accentuată și hotărâtă a femeilor inclusiv în discipline sportive care erau destinate exclusiv bărbaților, dar și prin acceptarea sportivilor LGBTQ+. Următoarea „abatere” de la tradiție au fost sportivii trans.

Identitățile trans au peste 4.000 de ani vechime, iar întregul concept a pornit de la disforia de gen. Practic, disforia de gen reprezintă o afecțiune ce cauzează disconfort, suferință, anxietate unei persoane care simte o diferență între sexul biologic și identitatea de gen a acesteia.

‍

Ce s-a întâmplat, de fapt?

‍

World Athletics a interzis recent femeilor transgender să concureze la categoria feminină în cadrul evenimentelor internaționale. Temeiul acestei decizii este reprezentat de avantajul nedrept pe care femeile transgender îl au față de femeile cisgender în raporturile de competiție privind diferențele de sex în fiziologia umană. 

Astfel, președintele organismului de conducere, Lord Coe, a declarat că „niciun sportiv transsexual care a trecut prin pubertate masculină nu va avea voie să concureze în competițiile de clasament mondial feminin începând cu 31 martie.”

Lucru mai mult sau mai puțin ironic este faptul că 31 martie, data de la care WA interzice participarea femeilor trans în competițiile mondiale, este însăși Ziua Internațională de vizibilitate transgender, eveniment ce este destinat să celebreze această minoritate și să aducă în planul conștiinței fiecăruia dintre noi discriminările cu care aceste persoane se confruntă în întreaga lume. Ziua de 20 noiembrie este dedicată comemorării victimelor transgender.

De asemenea, Consiliul Mondial de Atletism a votat reducerea cantității de testosteron din sânge permisă pentru sportivii cu diferențe de dezvoltare sexuală (DSD). Acestora li se va cere să își reducă nivelul de testosteron din sânge la sub 2,5 nmol/L, de la 5, fiind obligatoriu să rămână sub acest prag timp de doi ani pentru a putea concura la nivel internațional la categoria feminină în orice eveniment de atletism.

‍Argumentele imediat aduse s-au sprijinit pe principii generale precum „protejarea categoriei feminine” și inexistența în momentul actual a sportivilor transgender care să concureze la nivel internațional în acest sport. Însă, Lord Coe nu a întârziat să adauge „o garanție” a tranșării problemei pe viitor: „Nu spunem nu pentru totdeauna”, explicând că organismul global de conducere pentru atletism va înființa un grup de lucru pentru a evalua problema incluziunii transgender în următoarele 12 luni.

Părerile s-au împărțit imediat, existând nenumărate opinii în ambele tabere. Mulți susțin că femeile transgender nu ar trebui să concureze în sportul feminin de elită din cauza oricăror avantaje pe care le-ar putea avea, însă ceilalții susțin că sportul ar trebui să fie mai inclusiv și să permită astfel de „diferențe”.

Dezbaterea se concentrează pe echilibrul incluziunii, echității sportive și siguranței în sportul feminin.

‍

Avantajul biologic

Unii critici au mers mai departe, susținând că asemenea reguli sunt discriminatorii. Astfel, aceștia au avertizat organele de conducere ale sportului că „interdicțiile generale” pentru femeile transgender de a concura în categoriile de femei riscă încălcarea principiilor fundamentale ale drepturilor omului”.

În contraargument, Lord Coe a menționat că „Deciziile sunt întotdeauna dificile atunci când implică nevoi și drepturi conflictuale între diferite grupuri, dar continuăm să considerăm că trebuie să menținem echitatea pentru sportivele de sex feminin mai presus de orice alte considerente”; „Vom fi ghidați în acest sens de știința privind performanța fizică și avantajul masculin, care inevitabil se va dezvolta în următorii ani. Pe măsură ce vor fi disponibile mai multe dovezi, ne vom revizui poziția, dar credem că integritatea categoriei feminine în atletism este primordială".

Cu toate acestea, World Athletics a spus că a existat „puțin sprijin” pentru această opțiune atunci când a fost prezentată părților interesate, care includ federații membre, sportivi, antrenori și Comitetul Olimpic Internațional, precum și grupuri reprezentative pentru drepturile omului și transgender.

Persoane relevante din lumea medicinei au susținut faptul că „trecerea prin pubertate masculină înseamnă că femeile transgender își păstrează un avantaj relativ de performanță față de femeile biologice, chiar și după medicamente pentru a reduce testosteronul”.

‍

Care sunt regulile în alte părți?

În 2022, British Triathlon a devenit primul organism sportiv britanic care a stabilit o nouă categorie „deschisă” în care sportivii transgender pot concura.

Rugby Football League și Rugby Football Union au interzis, de asemenea, femeilor transgender să concureze în jocurile lor destinate exclusiv femeilor. A urmat ca World Rugby să devină prima federație sportivă internațională care a spus că femeile transgender nu pot concura la nivel de elită și internațional al jocului feminin în 2020.

Unul dintre cei mai cunoscuți atleți transgender de profil înalt a fost jucătoarea de tenis Renée Richards. Fiind deja un jucător de tenis experimentat în circuitul masculin, Richards a fost supus unei terapii de schimbare de gen în 1975 și a început să joace la turneele feminine un an mai târziu. Descoperirea ei și frenezia media care a rezultat au stârnit puternice controverse la adresa ei. A fost prima femeie transgender care a jucat într-un turneu profesionist de tenis.

Născut cu numele de  Richard Raskind, tenisul a fost o parte importantă a vieții ei încă de la o vârstă fragedă. Ea a fost căpitanul echipei de tenis masculin de la Universitatea Yale și mai târziu, în timp ce lucra în Marină ca medic, a câștigat Campionatul de tenis All Navy. Ulterior, și-a facut o cariera de chirurg oftalmologic de succes. 

Înainte de schimbarea de gen, Richard a declarat faptul că deși avea o viață pe care mulți și-ar fi dorit-o, întotdeauna s-a simțit ca și cum ar fi două personalități care concurează în interiorul ei. „Eram doar un alt medic tânăr, căsătorit și cu un copil, practicând medicina și aveam o viață grozavă”. Unul dintre pașii spre o nouă viață a fost schimbarea numelui. „Mi-am dat numele Renée, ceea ce înseamnă de fapt «renăscut» – nici măcar nu știam asta.”

‍

Care este situația în România?

Ei bine, noi am fost în sfera Europei în care lucrurile au avut parte de o altă evoluție, lucru care se resimte pe toate planurile în ceea ce privește concepția românilor asupra diferitelor controverse apărute în Occident. 

Astfel, deși românii nu au fost întru totul deschiși în ceea ce privește persoanele LGBTQ+, avem totuși câteva reglementări care recunosc o parte din drepturile acestora. Însă, deși reglementările există în plan legislativ, în viața de zi cu zi o parte din oameni încă privesc cu scepticism astfel de subiecte, lucru pe care mulți transgenderi din România le-au povestit.

Printre mărturiile lor se numără, în mod surprinzător, reacțiile pe care autoritățile publice le au de fiecare dată când o persoană trans apelează la serviciile acestora. Foarte mulți dintre ei au descris discriminările și umilințele de care au avut parte de fiecare dată când aveau nevoie de ajutor, fie în cadrul unui aeroport, al poliției, al solicitărilor serviciilor medicale etc. 

„Când m-am dus la Pașapoarte, nu a mai fost așa de ușor, că angajata s-a uitat în buletin, s-a uitat la mine... Am zis că m-am tuns și că mi-a crescut și barba, la care ea face ochii mari, se uită în buletin, vede CNP-ul că începe cu 2, vede numele că e de fată, vede markerul ăla de gen de acolo, sexul, că e F, și îi pică fața și se blochează. Și îi zic: «Stați, să vă ajut». Aveam la mine, de când mi-am făcut eu asociația, un fel de foaie din asta prin care le explic eu unor oameni, cui are nevoie de explicații, foaia respectivă ștampilată de psihiatru, [...] și îi dau și foaia aia care arăta și ea acolo unde zicea că persoana cutare și cutare trece printr-un tratament medical de schimbare de gen, preferă pronumele astea ș.a.m.d. Și-mi spune că nu este un act oficial ăla, că ea nu știe ce să facă […]” (bărbat trans, 34 de ani, București).

‍O altă problemă majoră cu care se întâlnesc persoanele transgender este durata și formalismul procedurii judiciare pentru recunoașterea identității de gen, care de cele mai multe ori constituie adevărate bariere în exercitarea dreptului la viață privată.

În ceea ce privește judecarea acestor procese s-a pus de asemenea problema duratei de timp, întrucât, nu de puține ori, instanțele au susținut că această cerere nu este de competența lor, iar dacă o făceau, judecătorii nu erau pregătiți în ceea ce privește gestionarea situației, astfel că foloseau propriile concepții despre ce înseamnă să fii femeie sau bărbat.

Modificarea sexului în actele de stare civilă pentru persoanele trans este reglementată în Noul Cod Civil (art.98-103) și în Legea 119/1996, însă cei care doresc să parcurgă această procedură nu primesc informațiile necesare de care au nevoie. Deși există o decizie a Curții Constituționale a României în domeniu, aceasta nu clarifică situația, ea însăși fiind aplicată în mod contradictoriu de instanțele de judecată.

Odată cu îndeplinirea procedurii, apar schimbările în ceea ce privește sexul, prenumele și CNP-ul din actele de stare civilă, precum și eliberarea unui nou certificat de naștere în care să apară direct modificările admise, fără a se aduce vreo referire la statutul pe care l-au avut anterior.

‍

Decizia CEDO

‍Situația s-a complicat în momentul în care, deși CEDO a cerut protecție cuplurilor LGBTQ+ în toata Europa, state precum România, Polonia, Slovacia și Bulgaria au fost vizate de această decizie, în sensul în care nu există nicio formă de protecție juridică a acestor cupluri prin care să se legalizeze relațiile dintre persoanele de același sex. 

În absența unei forme de asociere juridică, cuplurile nu dispun de drepturi în situații precum succesiunile cu privire la bunurile pe care le-au dobândit în comun, în cazul decesului unui dintre cei doi. 

În 2018, Curte de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Constituțională a României au hotărât că statutul de soți obținut de un cuplu căsătorit într-un stat membru UE trebuie recunoscut de toate țările Uniunii, indiferent de prevederile naționale care interzic căsătoria între persoane de același sex.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri în care a fost dată această decizie este cauza Coman Hamilton și Asociația ACCEPT împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări, Ministerului Afacerilor Interne și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Autoritățile române au ignorat decizia celei mai importante instanțe din Uniunea Europeană și au ignorat și decizia Curții Constituționale a României.

În septembrie 2021, Camera Deputaților de la București a respins propunerea legislativă privind parteneriatul civil, cu un scor covârșitor: 229 de voturi împotrivă dintr-un total de 292 parlamentari prezenți în sală. La acea dată, reprezentanții partidului de extremă-dreapta AUR afirmau că parteneriatul civil „are ca scop distrugerea familiei tradiționale”.

Tot în 2021, Comisia Europeană a lansat o procedură împotriva României, prin care era acuzată că nu pune în practică deciziile CJUE și chiar ale Curții Constituționale ale României. Astfel, statul român era obligat să recunoască uniunea unui cuplu de bărbații (Coman-Hamilton), căsătoriți legal într-o țară UE.

‍Argumentele au fost reprezentate de art. 7- „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private și de familie”; art. 18- „Dreptul de azil este garantat…”; art. 21- „Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum ... orientarea sexuală.”; art. 45- „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

De-a lungul anilor s-au tot făcut sondaje despre părerile pe care le au românii în legătură cu persoanele LGBTQ+, și mai ales, despre căsătoria dintre persoane de același sex. Astfel, în urma unui sondaj făcut de Asociația Accept România, sub 50% dintre români susțin recunoașterea parteneriatelor între persoane de același sex. În schimb, în ceea ce privește tinerii, aceștia sunt mai deschiși, reprezentând un procent de 56%. 

În ceea ce privește poziția bisericii ortodoxe față de recunoașterea acestui parteneriat, aceasta susține că familia creștină este formată exclusiv de un bărbat și o femeie. În opoziție, Papa Francisc, conducătorul Bisericii Catolice, a declarat că persoanele homosexuale „sunt copiii lui Dumnezeu” și au dreptul la o familie.

Prima căsătorie dintre o femeie și un transgender, în România

O situație recentă apărută în practica românească legislativă este cea a căsătoriei dintre o femeie și o femeie transgender, care s-a putut realiza întrucât cea din urmă nu-și schimbase actele, sexul rămânând cel biologic. 

Ne-am lungit cu articolul, știm, dar credem că odată deschis subiectul atleților transgender, e util de abordat și subiectul LGBTQ+ în plan local, din punctul de vedere a prezentului legislativ. 

‍